Jumătate de milion de români nu au un loc de muncă, iar situația este cu atât mai gravă cu cât unul din trei tineri nu reușește să se angajeze. Aici se conturează două probleme majore. Prima este incapacitatea guvernului de a construi un plan economic coerent, capabil să genereze cerere reală de forță de muncă. A doua ține de lipsa unor politici care să încurajeze atât companiile să angajeze personal nou, cât și persoanele fără ocupație să își caute activ un serviciu, în loc să accepte dependența de șomaj sau de ajutoarele sociale. Menținerea îndelungată a oamenilor în afara activității productive poate duce, în timp, la pierderea reflexului muncii. Națiunile puternice se dezvoltă printr-o cultură solidă a muncii și a educației; în România, din păcate, pare să fi apărut ideea că este o virtute să nu muncești, să nu înveți și să trăiești din improvizații și „combinații”.
Revenind la fondul problemei, premierul dispune de o resursă umană considerabilă, de aproximativ 500.000 de persoane apte de muncă, pe care statul nu reușește să le integreze în economie. Această inacțiune se traduce printr-o pierdere anuală de peste 20 de miliarde de euro. Privite în timp, astfel de pierderi se acumulează exact ca erorile aparent minore: transformă dezechilibrele mici de astăzi în probleme majore pentru economia de mâine.
În construcții lucrăm cu norme de deviz, adică știm exact, pentru fiecare tip de lucrare, ce resursă umană este necesară și ce cantitate de materiale se consumă. Acest tip de planificare riguroasă există și este utilizat în toate domeniile economice majore. Dacă ai 500.000 de oameni fără loc de muncă, primul pas logic este analiza: există locuri de muncă, dar cererea nu se potrivește cu oferta, sau pur și simplu nu există suficiente oportunități? Dacă problema este lipsa ofertei, statul are obligația să intervină prin programe economice clare. De exemplu, construcția de locuințe sociale la prețuri rezonabile, dezvoltarea industriei alimentare pentru reducerea importurilor sau lansarea unor comenzi strategice, precum construcția de nave, care să genereze lanțuri de producție pe orizontală și pe verticală. Aici nu este vorba doar despre profit, ci despre utilitatea socială a fiecărei persoane. Statul trebuie să aibă permanent domenii strategice în care să intervină și să orienteze economia.
Apare însă și o altă problemă majoră: mediul universitar nu produce, în mod real, specialiștii de care mediul de afaceri are nevoie. Cererea și oferta din educație sunt dezechilibrate între studentul care urmărește un câștig aparent rapid și facil și universitatea interesată, în principal, de încasarea taxelor sau a finanțării per student. Statul poate interveni și aici: prin creșterea alocărilor pentru domeniile deficitare, precum ingineria, reducerea finanțării acolo unde educația nu produce efecte reale pe piața muncii, acordarea de burse direcționate și alte instrumente similare. Scopul final trebuie să fie o distribuție rațională a resursei umane pregătite, corelată cu nevoile reale ale economiei, nu un sistem aleatoriu bazat pe interese de moment ale unor persoane care nu pot vedea ansamblul.
