Suveranismul românesc nu poate fi decât european, pentru că Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu au fost, înainte de toate, Români, adică europeni. Toți trei sunt autori ai Micii Uniri. Iar Mica Unire nu a început la întâmplare, ci din marile capitale ale Europei, în special din Paris, acolo unde au studiat de tineri și unde și-au format o conștiință a marilor evenimente ale timpului. Acolo au înțeles romantismul patriotic: nu împotriva cuiva, nu în slujba altora, ci pentru propriul popor, în armonie cu celelalte națiuni.
La această construcție se adaugă și Nicolae Iorga, format în marile centre academice ale Europei, în Germania, la Leipzig și Berlin, iar apoi în Franța, la Paris. Din această formare solidă s-a născut o conștiință istorică românească profundă, dar așezată firesc în context european, nu izolată de marile curente de gândire ale vremii. În același registru se înscrie și Ion I. C. Brătianu, format la Paris ca inginer, într-o cultură a rigoarei, a construcției și a statului modern. Amândoi au avut un rol major în înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Acești oameni arată limpede că identitatea românească este una profundă și coerentă, dar, în același timp, parte valoroasă a unor curente de gândire mai cuprinzătoare.
Întorși acasă, acești tineri formați în Europa au fost motorul Revoluției de la 1848, momentul în care conștiința națională românească modernă a vibrat pentru prima dată oficial și masiv. Din aceeași generație au ieșit oamenii care, reveniți din Europa, au reușit Unirea din 1859. Fără conștiința apartenenței la o civilizație mai largă, cea greco-romană și europeană, Unirea ar fi fost, poate, imposibilă. Unirea din 1859 și marile evenimente care au urmat au fost rezultatul unui suveranism elevat, educat, luminat.
Înainte însă de această etapă a construcției politice și instituționale, suveranismul românesc a avut o fază revoluționară, una absolut necesară pentru trezirea conștiinței naționale. Tudor Vladimirescu și Avram Iancu au deschis acest drum. Ei au reprezentat suveranismul faptei, al jertfei și al rezistenței, fără de care națiunea nu s-ar fi putut ridica din starea de supunere și resemnare. Această etapă revoluționară a fost temelia.
Dar temelia, singură, nu este suficientă. Completarea a venit prin suveranismul intelectual și cultural, cel care a dat conținut, profunzime și valoare durabilă acestui curent. Cuza, Alecsandri și Kogălniceanu, urmați apoi de Eminescu și de alții asemenea lor, au îmbrăcat suveranismul într-o formă coerentă, l-au ridicat de la revoltă la construcție și l-au integrat în marile curente de gândire europene. Ei au transformat energia revoluționară în proiect de stat, în cultură, în instituții și în destin național.
Marii oameni de cultură ai vremii, intelectualii de atunci, erau suveraniști, iar suveranismul era prezent inclusiv în elite. Poate că România de astăzi are nevoie ca mai mulți suveraniști din mediul universitar să-și facă simțită prezența și să ajute la modelarea unui mesaj compatibil cu timpurile în care trăim. Suveranismul românesc nu poate fi împotriva cuiva. Eminescu și-a format gândirea la Berlin și Viena, de unde a preluat ideile marilor conștiințe ale lumii și a dat naștere unui românism profund, integrat în curentul de gândire european.
În 1859, în ciuda opoziției Imperiului Otoman, a țarismului și a Imperiului Austriac, cărora le displăcea ideea unei țări a tuturor românilor, Unirea a fost susținută și impusă din Paris, Londra și Berlin. România urma să fie – și a fost – o redută greu de trecut pentru cei care au încercat, de-a lungul timpului, să domine Europa.
Din această lecție istorică decurge o obligație clară pentru prezent: politicienii români trebuie să fie consecvenți în abordarea internațională. Prieteniile de durată sunt cele mai importante, pentru că ele nu se proclamă, ci se verifică prin fapte concrete. Micile evenimente ale prezentului, pozițiile politice vremelnice ocupate de unul sau de altul, nu trebuie să perturbe mersul firesc al națiunii române. O națiune matură își proiectează viitorul sprijinindu-se pe experiența trecutului, nu pe impulsuri de moment.
Din toate aceste considerente, suveranismul românesc nu poate fi decât un suveranism european.
