Prețuri ridicole la lapte pentru fermieri, 1,7 lei pe litrul de lapte la poarta fermei și în continuă scădere – aceasta este realitatea dură care definește astăzi o veritabilă crimă economică împotriva agriculturii românești. Falimentul unui sistem lipsit de orice formă de pricepere, asta se întâmplă în această perioadă, în condițiile în care subvențiile agricole sunt scăzute față de cele europene, impozitarea forței de muncă din sectorul agricol este ridicată, la 100 de lei dați unui angajat mai dai 100 de lei la stat, cursul de schimb minte pe toată lumea și lasă iluzia că laptele de import este ieftin și cel produs local este scump, iar această distorsiune creează o realitate falsă în care producătorul român este împins sistematic spre pierdere.
Apoi mai apare problema forței de muncă, care în agricultură și zootehnie nicăieri în lume nu este scumpă și ea se aduce cu precădere din import, dar fermierii români nu pot face acest lucru în mod facil, există proceduri complexe ce împiedică fermierii să își aducă forța de muncă pentru lucrări care nu necesită un nivel ridicat de calificare formală, dar care sunt esențiale pentru funcționarea fermelor. Această blocare birocratică devine, în fapt, o frână directă în calea producției și o presiune suplimentară pe costuri, într-un moment în care fiecare leu contează.
Punem aici și faptul că inputurile agricole sunt scumpe, de la motorină, sămânță, îngrășăminte, erbicide sau insecticide, toate sunt din import, adică mai scumpe decât în statele de unde sunt ele aduse, ceea ce înseamnă că fermierul român produce mai scump decât competitorii săi externi. Apoi se mai pune problema că multe state europene au politici fiscale și bancare care fac ca prețul laptelui să fie scăzut, se fac producții mult peste consum și excedentul se exportă chiar la prețuri mai scăzute decât cele din statele unde sunt realizate, pentru că este mai ușor decât să risipești laptele să îl trimiți în România, unde fermierului îi este imposibil să atingă aceste costuri și atunci automat el ajunge să vândă în pierdere, prins într-un mecanism pe care nu îl poate controla.
Doar că agricultura nu este un sector care trebuie lăsat în mod liber să se joace oricine cu el, deoarece vorbim despre securitatea alimentară a unei națiuni, iar creșterea animalelor, zootehnia, producția de lapte și derivatele din lapte ar trebui să fie un sector important al economiei naționale, cu un potențial imens, un pilon de stabilitate, nu o victimă sigură. Mai punem aici și faptul că fermierului român nu i se pun mijloace financiare la dispoziție de către sistemul bancar, un sistem de tip oligopol care preferă să împrumute statul cu dobânzi ridicol de mari de 7–8% și atunci de ce ar finanța agricultura cu 1–2%? Păi este simplu: pentru că nu există obligație și nici interes.
Dacă statul face asemenea programe, dă lege și obligă băncile ca un anumit cuantum din creditele acordate să fie spre această zonă, sau dacă chiar statul pune la dispoziție bani prin linii speciale de finanțare de la BNR, atunci cu siguranță se poate gândi cadrul legal care să aducă prosperitate, dar lipsa acestor măsuri arată clar direcția greșită în care este împins sectorul agricol.
A mai apare problema cursului de schimb menținut artificial jos prin împrumuturi externe. Se lasă iluzia că laptele de import este ieftin, dar asta pentru că statul și băncile comerciale se împrumută în valută, valută care este plătită tot de către poporul român, dar prin taxele și impozitele ridicate sau prin creditele scumpe. De fapt, plătim de două ori laptele de import și ajungem să ne subminăm singuri economia națională în spatele unei iluzii a cursului de schimb puternic, dar care înseamnă de fapt prăbușirea economiei naționale.
Dacă la fiecare din aceste componente s-ar umbla câte puțin, atunci în cele din urmă și costurile ar scădea dar și prețul s-ar mai ridica, ceea ce ar crea un nou echilibru. În condițiile actuale cu taxe mari, birocrație ridicată, credite scumpe, curs de schimb menținut artificial, importuri la prețuri de dumping, se întrevede o perioadă de criză majoră pentru fermierii români, o criză care nu mai este o ipoteză, ci o realitate în desfășurare.
Fermierii români deja își duc animalele la abator deoarece hrana și îngrijirea lor nu suportă costurile actuale ale laptelui la poarta fabricii, în ciuda faptului că în magazine prețul crește în continuare, însă marii proprietari de lanțuri de magazine și corporațiile ajung să fie beneficiarii acestui cost impus redus. Avem și aici un oligopol care își permite să sfideze fermierii și producătorii români, care pot impune condiții și care sunt mână în mână cu sistemul bancar.
Mai mult, aproximativ 60% din produsele lactate de pe raft, chiar și cele prezentate ca românești, sunt de fapt de import sau pe bază de produse de import, ceea ce arată dimensiunea reală a dependenței și a pierderii controlului asupra unui sector esențial. Mai adăugăm și faptul că importurile de lapte și produse din lapte au fost în 2023–2024 de aproximativ un miliard de euro, valoare colosală în condițiile în care România are potențial agricol și exportă produse primare precum cereale în loc să le valorifice în cadrul sectorului zootehnic și agroalimentar.
Exporturile de lapte și produse din lapte sunt rușinos de scăzute, de aproximativ patru ori mai scăzute decât importurile, iar acest lucru arată lipsa politicilor statului, de la cele fiscale, monetare sau economice, căci cu taxe ridicate pe muncă, companii, proprietate și cu credite scumpe nu vom reuși niciodată să depășim aceste bariere, ori tocmai acesta este rolul statului.
Dacă există un moment la care trebuie să se acționeze, acel moment este chiar acum, orice întârziere poate duce la prăbușiri care să fie aproape imposibil de recuperat, iar ceea ce astăzi este o criză mâine poate deveni un colaps total al unui sector vital pentru România.
