Rezumat:
Liberalizarea piețelor internaționale a expus agricultura românească unei competiții asimetrice, determinată de diferențele majore în politicile de subvenționare, fiscalitate și acces la capital între statele membre ale Uniunii Europene. Studiul propune o analiză integrată a principalelor mecanisme de redresare economică a sectorului agricol românesc, axată pe trei direcții strategice: reducerea poverii fiscale, facilitarea creditării prin dobânzi preferențiale și implementarea unor instrumente de protecție comercială adaptate condițiilor de piață. În plus, se evidențiază rolul investițiilor în infrastructura de irigații, utilizarea resurselor energetice interne (gaz și energie solară) pentru reducerea costurilor de producție și consolidarea lanțurilor agroalimentare interne prin reglementarea distribuției și stimularea procesării locale. Lucrarea susține că o abordare structurală coerentă poate transforma agricultura României dintr-un sector vulnerabil într-un pilon al competitivității și securității alimentare naționale.
Liberalizarea piețelor internaționale a adus României mai degrabă vulnerabilitate decât beneficii. În loc să devină un actor competitiv în comerțul global, agricultura românească s-a transformat într-o piață de desfacere pentru produsele subvenționate ale altor state. Țările vest-europene aplică politici sofisticate de reglare a pieței: își protejează fermierii, păstrează pentru consum intern cât este necesar și exportă surplusul chiar și sub prețul de cost, doar pentru a nu perturba echilibrul cerere–ofertă intern. România, lipsită de un mecanism similar, devine vulnerabilă în fața acestor fluxuri comerciale distorsionate.
În acest context, se impune o protecție comercială inteligentă, prin care statul să poată introduce cote de import și să blocheze dumpingul agricol care subminează producția națională. În paralel, este nevoie de o relaxare fiscală adaptată specificului agricol: reducerea taxelor pe muncă, energie, carburanți și profitul reinvestit ar diminua costurile de producție și ar oferi fermierilor o șansă reală de competitivitate pe piața internă.
O altă componentă esențială este politica de creditare agricolă. În majoritatea statelor dezvoltate, agricultura beneficiază de dobânzi de 0–2% și perioade lungi de grație, fiind tratată ca un sector strategic. În România, dobânzile depășesc 10%, ceea ce face imposibilă acumularea de capital și dezvoltarea sustenabilă a fermelor. Astfel, agricultura rămâne blocată într-un cerc vicios al subfinanțării cronice.
Totodată, sistemele de irigații trebuie complet reconfigurate. România deține resurse hidrografice importante, dar acestea nu sunt utilizate eficient. Apa trebuie depozitată și redirecționată către terenurile agricole, nu lăsată să se piardă în Marea Neagră. Pomparea și transportul apei pot fi realizate cu energie solară — resursă regenerabilă pe care astăzi o exportăm la prețuri scăzute. În plus, gazele naturale trebuie valorificate intern pentru producerea îngrășămintelor chimice, reactivând industria națională și reducând costurile agricole.
Un alt pas necesar este reglementarea lanțurilor de distribuție, controlate în mare parte de corporații străine. Acestea favorizează produsele provenite din propriile economii, marginalizând producătorii români. Statul trebuie să impună o cotă minimă pentru produsele agroalimentare românești pe rafturile comerciale, astfel încât fermierii locali să aibă acces echitabil la piață.
Pe termen lung, România trebuie să treacă de la un model de exportator de materie primă la unul de procesator și exportator de valoare adăugată. Cerealele ieftine trebuie transformate în carne, lactate și produse alimentare finite, prin dezvoltarea zootehniei și industriei agroalimentare interne.
Prin măsuri integrate — credit ieftin, taxe reduse, protecție comercială și investiții în infrastructura agricolă — România poate redeveni o putere agricolă regională, capabilă să își apere fermierii în fața efectelor nocive ale liberalizării piețelor internaționale.
