ÎN 1940 România se prăbușea sub o clasă politică coruptă și desprinsă de popor.
România nu a pierdut atunci Basarabia, nordul Bucovinei, Transilvania de Nord și Cadrilaterul doar din cauza unei conjuncturi internaționale nefavorabile. România a pierdut în 1940 pentru că statul era deja prăbușit pe dinăuntru.
Societatea era dezbinată. Elita era coruptă, egoistă și complet ruptă de realitățile poporului. Instituțiile fundamentale ale statului , armata, serviciile, administrația , fuseseră paralizate de interese personale, de jocuri de putere sterile și de incompetență. Nimeni nu mai credea în nimic. Nici poporul în conducători, nici conducătorii în popor.
Clasa politică nu avea niciun plan. Nu s-a investit în apărare, nu s-a construit o Românie puternică. Totul a fost lăsat în mâna „garanțiilor externe” și a „prietenilor din cancelariile europene”. Dar când sistemul european de securitate s-a prăbușit, ne-am prăbușit și noi, fără să tragem un foc de armă, fără demnitate, fără onoare.
În loc de solidaritate națională, am avut lașitate și trădare. În loc de strategie, am avut improvizație. În loc de sacrificiu, am avut calcule meschine. 1940 nu este doar anul pierderilor teritoriale, ci și anul rușinii noastre colective.
La sfârșitul lunii iunie 1940, România a primit un ultimatum de la URSS: să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. În loc să pregătim rezistența, conducerea țării s-a grăbit să plece capul. Armata a fost retrasă în grabă, lăsând în urmă populația românească pradă ocupației și umilinței. Nu a existat niciun plan de evacuare, nicio pregătire, niciun lider cu coloană vertebrală. Cedarea s-a făcut în tăcere, în confuzie și în haos, semn clar că statul nu mai funcționa.
La 30 august 1940, Germania și Italia au dictat, prin al doilea arbitraj de la Viena, ruperea Transilvaniei de Nord din trupul României. Ungaria jubila. Clasa politică românească negocia scaune, nu teritorii. Nimeni nu s-a ridicat cu adevărat împotriva acestei impuneri. Am acceptat verdictul ca niște vasali. Armata română a fost umilită, populația românească lăsată la mila ocupantului, iar țara era redusă la tăcere. Era prețul neputinței interne și al iluziei că putem cumpăra pacea cu teritorii. Am fost tratați ca o colonie pentru că ne comportam ca una.
Pe 7 septembrie 1940, România a semnat Tratatul de la Craiova, prin care ceda Bulgariei Cadrilaterul. Nu a fost vorba de o înfrângere militară, ci de un gest de slăbiciune politică extremă. Sub presiunea Berlinului, am renunțat la acest teritoriu strategic fără niciun efort de apărare sau negociere reală. Era încă o dovadă că România ajunsese complet lipsită de suveranitate și că liderii ei nu mai apărau interesele naționale, ci doar își salvau pielea.
Toate aceste pierderi nu au fost un accident. Ele au fost rezultatul acumulării de greșeli interne, trădări politice și lașități administrative. România din 1940 nu a fost înfrântă doar de marile puteri. România din 1940 s-a înfrânt singură. Pentru că atunci când statul e golit de sens, când conducerea trăiește într-o lume paralelă, iar cetățenii nu mai cred în nimic, nu mai e nevoie de un război. Țara cade singură.
Și Astăzi, România pare din nou într-o stare de captivitate internă și vasalitate externă. Avem o clasă politică incompetentă, interesată doar de privilegii și funcții. Nu avem strategie națională, nu avem investiții reale în apărare, nu avem suveranitate energetică, alimentară sau financiară. Suntem o țară care se comportă din nou ca o colonie, fără demnitate, fără plan, gata oricând să cedeze interesele românilor pentru liniștea stăpânilor de azi. Lecțiile lui 1940 nu au fost învățate, iar istoria, nemiloasă, bate din nou la ușă.
