În acest material urmăresc să demonstrez că dobânzile ridicate nu afectează doar familia — pilonul de bază al societății — ci și bunul mers al economiei naționale și stabilitatea bugetului de stat, care pierde venituri constante pe termen lung și ajunge să pună pe tavă băncilor exact resursele ce ar trebui să îi aparțină.
Costul creditului, adică dobânda, are un rol esențial în distribuția bogăției și în formarea inegalității sociale. Dobânzile ridicate îi afectează în primul rând pe oamenii cu venituri mici, care depind de credit pentru a-și acoperi nevoile de bază. Cei bogați sunt mai puțin influențați, pentru că dispun de activități și resurse proprii și apelează rar la împrumuturi. Iar în orice societate, cei cu venituri mici reprezintă majoritatea, în timp ce cei cu venituri mari sunt o minoritate care nu resimte direct povara dobânzilor.
Când dobânzile cresc, ratele lunare pentru același credit imobiliar devin mult mai mari. Oamenii cu venituri reduse cheltuie o parte tot mai mare din bugetul lor pentru a acoperi ratele, rămânând cu mai puțini bani pentru alte nevoi. În acest fel, săracii devin mai săraci, iar diferențele sociale se adâncesc. În schimb, atunci când dobânzile scad, ratele sunt mai mici, rămân mai mulți bani pentru familie și pentru consum, iar nivelul de trai crește.
Spre exemplu, un credit imobiliar de 100.000 € întins pe 30 de ani pare, la prima vedere, o povară ușor de dus. Dar matematica ne arată altceva. Într-un sistem de rambursare liniară, fără artificii bancare, debitorul plătește în fiecare lună aceeași parte din capital: ~278 €. La această sumă se adaugă dobânda, care variază în funcție de procentul anual. La o dobândă de 2%, prima rată ajunge la ~444 €, din care aprox. 37% reprezintă costul banilor. La o dobândă de 10%, prima rată urcă la ~1.111 €, iar ~75% din sumă este doar dobândă. Aceeași datorie, același efort, dar o diferență uriașă dictată de prețul banilor în timp – acel mecanism tăcut prin care sistemul financiar hotărăște cât din viața unui om valorează un credit.
Efectele acestei diferențe nu se opresc la nivel individual, ci se propagă în întreaga economie. Costul ridicat al creditului privează, pe termen lung, o familie de sumele necesare pentru consum și pentru satisfacerea nevoilor curente. Când o gospodărie dispune de resurse limitate, amână sau renunță la achiziții, iar acest lucru are un efect în lanț asupra întregii economii. Lăsând la dispoziția populației suficiente resurse pentru consumul constant, se menține mișcarea capitalului în interiorul țării: fiecare achiziție include taxe de consum, fiecare produs cumpărat are în spate o companie care plătește impozite pe venit sau profit și are angajați în producție, logistică, management sau comerț, care, la rândul lor, plătesc taxe pe muncă și consumă mai departe. Astfel, se creează un circuit economic complet, care contribuie pe de o parte la echilibrul macroeconomic prin diversificarea activităților economice și, pe de altă parte, la alimentarea bugetului de stat, întrucât o parte importantă din fiecare cheltuială lunară a cetățenilor se transformă în venituri fiscale.
În realitate, din fiecare plată făcută, sumele care revin statului prin taxele și impozitele menționate depășesc frecvent 25% și pot ajunge chiar la peste 50%, în funcție de natura bunurilor și serviciilor achiziționate.
Așa cum se demonstrează mai sus, politica de credit poate sărăci o populație întreagă, pentru că, în esență, oamenii cumpără același lucru, dar plătesc mult mai mult doar din cauza costului banilor. Cineva profită de incapacitatea de moment a populației de a avea acces la resurse și de a-și acoperi o nevoie legitimă. Acest mecanism nu afectează doar bunăstarea individuală, ci și economia în ansamblu: fiecare familie are mai puțini bani pentru consum, educație, sănătate, odihnă și recreere. Pe termen lung, dobânda ridicată nu frânează doar creditul, ci și dezvoltarea întregii societăți.
Banca Națională are un rol major în asigurarea bunăstării cetățenilor. Achiziția unei locuințe trebuie să fie o responsabilizare, nu o pedeapsă. O politică de creditare care nu protejează cetățenii într-un sistem de oligopol bancar lovește întreaga economie și chiar încasările bugetului de stat. O achiziție imobiliară este, în fapt, o singură tranzacție – taxată o dată – iar apoi, pe termen lung, blochează consumul (și, implicit, taxarea consumului). Practic, statul ajunge să ofere băncilor taxele pe care, de drept, ar trebui să le obțină din consum.
În acest context, statul trebuie să gândească programe de creditare cu dobânzi mici și constante în timp, cel puțin pentru locuințele destinate uzului propriu. Dobânda fixă, previzibilă, aduce stabilitate și siguranță pentru familii, în timp ce legarea creditelor de diverși indici mobili generează impredictibilitate, stres financiar și povară variabilă asupra gospodăriilor. Când ratele devin fluctuante, oamenii nu mai pot planifica cheltuielile, iar variațiile se transmit în lanț asupra consumului, investițiilor și economiei reale.
Or, consumul este baza economiei: când statul tolerează o politică de creditare care împinge ratele prea sus, își restrânge singur accesul la venituri constante; în loc să taxeze fluxul sănătos al consumului, ajunge să lase băncile să taxeze populația prin dobândă — iar băncile nu construiesc educație, sănătate, infrastructură sau justiție. Este irațional ca statul să se împrumute apoi de la bănci, când putea încasa mai mult de la sine printr-o economie care consumă și produce. Desigur, politica de creditare poate și trebuie să fie contraciclică: limite maxime de îndatorare mai reduse atunci când dobânzile sunt mici și prudență fermă când intrăm în cicluri de dobânzi ridicate.
Este responsabilitatea celor care conduc societatea să se asigure că cetățenii trăiesc cu sentimentul bunăstării, că nivelul de stres financiar este scăzut — pentru că acest lucru se reflectă direct în sănătatea mentală — și că există mecanisme eficiente pentru reducerea inegalităților. O societate echilibrată economic nu este cea în care toți au la fel, ci cea în care majoritatea are suficient pentru a trăi demn, productiv și liber de frică.
