Rezumat (Abstract)
Agricultura românească traversează o criză structurală profundă, generată de dezechilibrul dintre costurile de producție și prețurile de vânzare ale cerealelor. În ultimul deceniu, costurile cu energia, combustibilii, îngrășămintele, forța de muncă și finanțarea s-au dublat, în timp ce prețurile produselor agricole au rămas aproape neschimbate. Subvențiile agricole și-au pierdut valoarea reală prin inflație, taxele pe muncă s-au majorat, iar dobânzile bancare sunt de câteva ori mai mari decât în statele vest-europene. În plus, menținerea artificială a unui curs de schimb scăzut și lipsa unei politici industriale coerente agravează pierderea de competitivitate. România concurează direct cu Ucraina și Rusia, state care beneficiază de combustibili și îngrășăminte ieftine, ceea ce le permite să producă la costuri mult mai reduse. În acest context, fermierii români sunt împinși într-o competiție inegală, producând scump și vânzând ieftin. Studiul subliniază necesitatea unei reindustrializări a sectorului agricol, a accesului la energie și finanțare la prețuri competitive și a unei politici fiscale adaptate specificului agricol, pentru a restabili sustenabilitatea și competitivitatea agriculturii românești.
În ultimul deceniu, agricultura românească a intrat într-o spirală descendentă din care cu greu mai poate ieși. Prețul cerealelor a rămas aproape neschimbat față de anul 2014, însă costurile de producție s-au dublat sau chiar triplat. Fermierii români muncesc mai mult, cheltuiesc mai mult și încasează la fel. Această diferență între prețurile stagnante și costurile în creștere nu este doar o problemă conjuncturală, ci o consecință a unui model economic dezechilibrat, bazat pe importuri, fiscalitate excesivă și politici publice incoerente.
O primă cauză a pierderii de competitivitate este creșterea generalizată a costurilor de producție. Motorina, energia electrică, piesele de schimb, reparațiile și serviciile conexe au devenit de două ori mai scumpe. Îngrășămintele, odinioară produse în România, sunt acum importate la prețuri ridicate, după ce combinatele naționale au fost închise. România dispune de gaz natural, dar nu-l folosește în propriul interes. În loc să transforme această resursă în îngrășăminte, importă la preț triplu ceea ce ar fi putut produce intern. Această dependență de piețele externe a rupt lanțul economic național și a făcut imposibilă competiția cu statele vecine.
România se confruntă astăzi cu o concurență regională extrem de dură, în special din partea Rusiei și Ucrainei, două state care dețin avantaje naturale și industriale decisive. Ambele beneficiază de rezerve uriașe de gaz natural, petrol și cărbune, pe care le folosesc inteligent pentru a susține propriul sector agricol. Costurile lor la energie și combustibili sunt semnificativ mai mici decât în Uniunea Europeană, iar aceste diferențe se transmit direct în prețul de producție al cerealelor. În timp ce fermierul român plătește motorina și îngrășămintele la prețuri europene, agricultorul ucrainean le achiziționează la valori interne mult reduse, subvenționate sau stabilizate de stat. Mai mult, Ucraina dispune de o industrie de îngrășăminte chimice activă, integrată cu exploatările de gaze și carburanți, ceea ce permite un control aproape complet asupra costurilor agricole. Rusia, la rândul ei, folosește politica energetică ca instrument de putere economică, exportând masiv îngrășăminte și cereale la prețuri competitive, dar menținând pentru producătorii interni prețuri scăzute la inputuri. În aceste condiții, fermierul român intră într-o competiție inegală: produce scump, vinde ieftin și concurează cu state care își pot permite să-și protejeze agricultura prin prețuri controlate la energie și materii prime. Diferența dintre costul real de producție din România și cel din Ucraina sau Rusia poate ajunge la sute de euro pe hectar, transformând orice avantaj natural al solului românesc într-un dezavantaj economic. Această realitate, ignorată ani la rând, arată că problema agriculturii românești nu este lipsa de hărnicie sau de cunoștințe, ci absența unei strategii naționale care să-i ofere aceleași condiții de competiție ca vecinilor săi.
A doua cauză o reprezintă stagnarea subvențiilor agricole în termeni nominali și erodarea lor în termeni reali. Subvenția medie de 200 de euro pe hectar are astăzi o valoare reală la jumătate față de cea din 2014. Inflația a tăiat din puterea ei de cumpărare, iar costurile au crescut mult peste orice compensație oferită de stat. Această subfinanțare mascată împinge fermierii către îndatorare, îi privează de investiții în tehnologie și îi menține într-un cerc vicios al subzistenței. Agricultura nu mai este o activitate de dezvoltare, ci o luptă continuă pentru supraviețuire.
O altă cauză majoră este fiscalitatea excesivă aplicată sectorului agricol. Taxele pe muncă au crescut considerabil, chiar și pentru activitățile sezoniere. În loc ca statul să ofere facilități pentru un domeniu strategic, îl împovărează. Fermierii români plătesc contribuții și impozite ca în industrie, deși lucrează cu riscuri mult mai mari și profituri imprevizibile. Rezultatul este că munca în agricultură devine tot mai puțin atractivă, iar lipsa forței de muncă agravează criza productivității. În mod paradoxal, România — una dintre cele mai fertile țări din Europa — se confruntă cu ferme tot mai goale și sate părăsite.
Un alt obstacol important este accesul la finanțare. Dobânzile bancare pentru creditele agricole sunt de câteva ori mai mari decât cele plătite de fermierii din statele vest-europene. În timp ce în Germania sau Franța finanțarea agricolă se face la 2–3% pe an, în România fermierii suportă dobânzi de 8–10% sau chiar mai mult. Această diferență de cost al banilor face imposibilă investiția în utilaje moderne, sisteme de irigații sau depozite performante. Practic, fermierul român pornește în competiție cu un handicap structural impus chiar de sistemul financiar intern.
Un alt element adesea ignorat, dar esențial, este menținerea artificială a cursului de schimb la un nivel scăzut. Politica monetară actuală creează o falsă impresie de stabilitate: pare că producția internă este scumpă, iar importurile sunt ieftine. În realitate, cursul ar fi trebuit să fie mai ridicat, reflectând corect datoria externă, deficitul de balanță comercială și creditele contractate de statul român. Această manipulare a cursului avantajează importurile și dezavantajează producătorii locali. Fermierul român, care exportă în euro dar își plătește costurile în lei, pierde la fiecare diferență de curs. Este o formă mascată de subminare a exporturilor românești.
La toate acestea se adaugă lipsa unei politici industriale coerente. Închiderea combinatelor de îngrășăminte și lipsa unei strategii energetice orientate către economie au lăsat agricultura fără sprijin. România a pierdut lanțurile interne de producție: gazul se exportă, îngrășămintele se importă, iar fermierii suportă diferența. În timp ce Ucraina și Rusia transformă energia ieftină în competitivitate agricolă, România își vinde resursele brute și importă dependență.
Toate aceste cauze – creșterea costurilor de producție, stagnarea prețurilor, erodarea subvențiilor, fiscalitatea ridicată, dobânzile mari și distorsiunea cursului valutar – compun tabloul unei agriculturi fără perspectivă. Fiecare dintre ele, luată separat, afectează moderat fermierul. Împreună, ele distrug orice șansă de rentabilitate. România riscă să devină doar un teren de exploatat, nu o țară care produce valoare.
Redresarea este posibilă, dar necesită o schimbare de paradigmă. Este nevoie de o reindustrializare agricolă, de redeschiderea capacităților de producție pentru îngrășăminte, de credite cu dobânzi suportabile și de politici fiscale diferențiate pentru agricultură. În paralel, cursul de schimb trebuie să reflecte realitatea economică, nu ambițiile politice. Doar astfel fermierul român poate redeveni competitiv, iar agricultura — un pilon real al economiei naționale, nu o victimă a propriului stat.
