Rezumat: În acest articol analizez situația fermierilor mici și mijlocii care cresc vaci de lapte și care ajung în faliment din cauza prețurilor foarte mici. Explic cum piața este controlată de câteva companii aflate în poziție de oligopol: la vânzare sunt limitate de marile lanțuri comerciale, dar la achiziție impun prețuri care nu acoperă costurile fermierilor. Arăt riscul dependenței de importuri și de practici de dumping și susțin necesitatea introducerii unui preț minim la lapte, similar salariului minim. Concluzionez că statul trebuie să acționeze ca arbitru pentru a proteja agenții economici defavorizați.
Astăzi, cei mai mulți fermieri mici și mijlocii care cresc vaci de lapte sunt în prag de faliment sau au închis deja, striviți de prețurile atât de mici încât nu-și mai pot acoperi nici munca, nici costurile.
Piața liberă funcționează cu adevărat doar atunci când există numeroși participanți, concurență reală și putere de negociere echilibrată. În producția locală de lapte însă, nu avem aceste condiții. Câteva companii mari domină piața și formează un oligopol, iar la vânzare sunt ținute în frâu de marile lanțuri comerciale, care limitează prețurile la raft. În schimb, la prețurile de achiziție, aceste companii pot controla situația prin poziția lor de superioritate față de fermierii mici și mijlocii, care nu au putere de negociere.
Fermierul român nu are curajul și resursele să ceară un preț corect, care să-i acopere munca, costurile și să-i permită un profit minim. Trăiește de azi pe mâine, purtat înainte doar de dragostea pentru muncă și de celebra regulă psihologică a continuării angajamentului: dacă ai investit ani în ceva, chiar și când devine pierzător, continui, în speranța că va fi mai bine. Dar într-o piață dezechilibrată, nu poate fi mai bine fără intervenție.
Istoria arată că statele au fost adesea obligate să intervină pentru a proteja producătorii agricoli atunci când apărea riscul dependenței alimentare externe. Pentru lapte și produse lactate, o piață vulnerabilă și strategică, această lecție este mai actuală ca oricând. România riscă să devină total dependentă dacă fermierii dispar rând pe rând, îngenunchiați de prețuri sub costul de producție.
Același lucru s-a întâmplat, la nivel global, și cu salariul minim. S-a spus ani la rând că piața trebuie să stabilească nivelul salariilor. În realitate, lipsa unui salariu minim a avantajat doar angajatorii, în timp ce lucrătorii se afundau în precaritate, iar decalajele sociale creșteau. Odată introdus salariul minim — inclusiv în democrații majore precum SUA — beneficiile au fost evidente: oamenii au avut bani pentru consum și o viață mai bună, iar firmele au câștigat din stabilitate, productivitate și dispariția cursei absurde „cine plătește cel mai puțin”.
Din aceeași perspectivă, impunerea unui preț minim la lapte, într-o piață care NU este liberă, devine o măsură justificată și necesară. Un preț minim de achiziție la poarta fermei nu ar afecta semnificativ consumatorul final, dar ar distribui corect valoarea între fermier, procesator, distribuitor și comerciant. În plus, ar împiedica situația actuală în care fermierul este partea cea mai slabă, mereu sacrificată.
Importurile la prețuri suspect de mici trebuie analizate riguros. Dacă sunt sub costul real de producție, atunci vorbim de dumping — produse excedentare aruncate pe piețele altora pentru a proteja prețurile interne din țara exportatoare. România nu trebuie să devină groapa de excedente ieftine a altora, cu prețul falimentării propriilor fermieri.
Prețul minim trebuie discutat atât cu fermierii mari, cât și cu cei mici, pentru că toți trebuie să poată supraviețui. Statul are obligația să ofere nu doar reguli, ci și capitalizare: fără acces la capital, nicio fermă nu se poate moderniza și nu poate produce eficient. Astăzi nu există programe reale de capitalizare a fermierilor mici și medii, exact categoria de care depinde siguranța alimentară a României.
Un preț minim la lapte nu este o intervenție arbitrară, ci o politică de securitate națională. Laptele este un aliment esențial, iar fermele sunt infrastructură critică. Dacă dorim să avem un viitor în care România produce măcar o parte din hrana de bază, atunci nu mai putem lăsa fermierul singur în fața unor forțe de piață disproporționate. Statul are rolul de arbitru într-o piață de oligopol și este obligat să intervină pentru protejarea agenților economici defavorizați, atunci când echilibrul pieței este rupt.
Este timpul ca statul să trateze laptele precum tratează munca: cu un prag minim care protejează demnitatea și existența celor care îl produc.
