Rezumat: Articolul analizează relația dintre expansiunea monetară, creșterea artificială a valorii activelor financiare, nu materiale, și devalorizarea monedei naționale. Se arată că inflația monetară erodează puterea de cumpărare și stimulează conversia capitalului financiar în active reale, precum terenuri, construcții și metale prețioase. Pe fondul datoriilor publice excesive, statele tind să recurgă la devalorizare pentru reducerea poverii reale a datoriei, ceea ce subminează încrederea internă și externă. Articolul subliniază importanța menținerii unui curs de schimb liber, conform principiilor lui Milton Friedman, pentru corectarea graduală a dezechilibrelor economice și evitarea prăbușirilor monetare bruște. România se află astăzi în această etapă a ciclului economic, caracterizată prin inflație persistentă, datorii crescute și pierderea treptată a valorii monedei naționale.
Creșterea masei monetare are consecințe directe asupra structurii economice și valorii activelor reale. În momentul în care volumul banilor aflați în circulație crește semnificativ, valoarea lor intrinsecă se diminuează — banii devin mai ieftini. Într-o asemenea situație, prețurile activelor tangibile, precum terenurile, construcțiile sau metalele prețioase, tind să crească. Aceasta nu reflectă neapărat o creștere a valorii reale, ci mai degrabă o ajustare nominală determinată de inflația monetară. Fenomenul este vizibil în toate economiile în care expansiunea masei monetare nu este însoțită de o creștere echivalentă a producției.
Atunci când un stat acumulează datorii excesive, tentația de a reduce presiunea reală a acestora prin devalorizarea monedei proprii devine semnificativă. Practic, statul „transferă” costul ajustării către deținătorii de titluri de stat, prin scăderea valorii reale a sumei rambursate. Emiterea suplimentară de monedă — fie directă, fie prin politici monetare permisive — erodează în timp puterea de cumpărare internă, afectând totodată și încrederea investitorilor internaționali. Aceștia, deși inițial convertesc valută în moneda locală pentru a achiziționa titluri de stat, constată la momentul ieșirii că s-a modificat cursul de schimb. În termeni reali, dețin mai multă monedă locală, dar pot converti mai puțină valută decât la momentul investiției.
Pe măsură ce cetățenii și creditorii internaționali devin conștienți că s-a intrat într-o spirală a creșterii prețurilor și a modificării cursului de schimb, crește tentația transformării banilor în active reale, tangibile. Construcțiile, terenurile și metalele prețioase devin principalele instrumente de protecție împotriva pierderii valorii monedei. Într-o asemenea etapă, averea se mută din sfera financiară în cea materială, căci iluzia că cifrele din conturi reprezintă avere se destramă. Doar bunurile palpabile oferă garanția păstrării unei părți din valoarea acumulată.
Acest mecanism, repetat la scară sistemică, conduce la o pierdere treptată a credibilității monedei naționale. În momentul în care cursul de schimb devine liber, ajustarea este bruscă și adesea violentă. Valoarea monedei se prăbușește, afectând nu doar deținătorii de titluri de stat, ci și întregul sector privat. Exemplele recente sunt edificatoare. În Turcia, cursul de schimb a evoluat de la aproximativ 2,7 lire turcești pentru un dolar în 2015 la peste 41,9 lire pentru un dolar în 2025. În Argentina, după liberalizarea cursului în 2023, moneda națională a scăzut de la 235 pesos pentru un dolar la aproximativ 1.179 pesos pentru un dolar în 2025. Ambele cazuri confirmă că inflația necontrolată se transformă, în timp, într-o devalorizare necontrolată. De aceea, cursul de schimb trebuie menținut permanent liber, pentru ca ajustările economice să se producă gradual și automat, pe baza raportului real dintre cerere și ofertă de valută. Economistul Milton Friedman sublinia că „niciun guvern nu poate stabili mai bine decât piața care este prețul corect al propriei monede” — o observație esențială care rămâne actuală. Numai un curs liber permite corectarea operativă a dezechilibrelor economice, evitând salturile bruște care destabilizează și fluctuează violent întreaga economie.
Cauza fundamentală a acestor dezechilibre este comportamentul fiscal și politic al statelor care refuză să ajusteze nivelul consumului la capacitatea reală de producție. În absența unei discipline bugetare, statul, firmele și populația ajung să consume mai mult decât produc, substituind producția prin credit intern și extern. Aceasta creează o iluzie temporară de prosperitate, urmată inevitabil de o criză de încredere, de creșterea costului împrumuturilor și de o prăbușire a monedei. În plan macroeconomic, acest ciclu poate fi descris ca o alternanță între expansiune artificială, inflație, pierdere de credibilitate și recesiune corectivă.
Pe termen lung, o economie nu poate consuma mai mult decât produce fără a deteriora valorile fundamentale ale capitalului. Devalorizarea deliberată a monedei nu rezolvă datoria publică, ci o transferă sub forma pierderii de încredere. Ceea ce urmează este o etapă dureroasă, dar inevitabilă, de ajustare — o „purificare” a sistemului economic prin care echilibrele reale sunt restabilite. Fenomenul nu reprezintă un accident istoric, ci o constantă a economiilor care cedează tentației de a cumpăra stabilitate prin inflație.
